Cum faci faţă când copilul spune “Nu” la tot ce-i propui

Ştiţi cât de grea poate fi perioada lui “nu” pentru noi părinţii, până în punctul în care nu mai ştim ce să mai facem şi cum anume să găsim o cale comun de comunicare care să ajungă la urechile copiilor noştri. Ei bine, experimentez această perioadă cu fetiţa mea de un an şi 8 luni şi pe lângă cunoştinţele de psiholog am apelat la empatie pentru a putea înţelege mai bine ce se petrece în mintea ei şi cum anume acest comportament îi satisface o nevoie psihologică. Împărtăşesc cu voi descoperirile mele şi sper să vă fie de folos.

Primul impuls poate fi de a intra într-un conflict deschis pentru putere de tipul dacă ţi-am spus să faci asta atunci asta trebuie să faci. Sigur că acest lucru nu face decât să agraveze lucrurile. Putem chiar să ajungem la concluzia că al nostru copil încearcă să ne testeze limitele şi că face special exact pe dos, doar doar să ne scoată din sărite. Ei bine, imaginaţi-vă că sunteţi acest copil pentru care tot timpul cineva, un adult ia o decizie, când să mănânce, să doarmă, cu ce să se îmbrace, etc. Firesc este ca micuţul să îşi dorească să se afirme ca individualitate separată, distinctă de cea a noastră. Deci, refuzul de a face lucruri îmbracă pe de o parte dorinţa de autonomie, creştere şi dezvoltare. Pe de altă parte, copilul integrează ceea ce îi transmitem noi, adulţii. În proximitatea vârstei de un an şi jumătate, odată cu autonomia de mişcare copilul va auzi foarte des cuvântul “nu”: nu pune mâna, nu te duce acolo, nu scrie pe pereţi, nu arunca mâncarea, nu îl lovi”, etc, astfel că atunci când vom fi pe poziţia de autoritate şi de a da comenzi, sau chiar când îi vom transmite informaţiile de tipul “mergem afară, hai să te îmbrac”, în ciuda faptului că  vrea să meargă afară, ne va spune “nu”.

Cum procedăm? Avem nevoie mai degrabă să-i furnizăm copilului reusurse de dezvoltare decât să-i punem limite. În cazul de faţă, putem obţine acordul copilului. Îl vom întreba dacă vrea să meargă afară şi apoi îl vom întreba: “ce facem noi înainte să mergem afară?” chiar dacă al vostru copil este prea mic să vorbească în propoziţii el înţelege foarte bine ceea ce îi spunem; îi pregătiţi hainele, dacă este mai mare îl lăsaţi să aleagă sau îl ajutaţi după caz. Dacă refuză chiar şi aşa atunci îi reflectaţi emoţiile: “Înţeleg  că nu vrei să te îmbrac. Nu eşti de acord sau nu îţi place îmbrăcatul. Pentru a merge afară avem nevoie să ne îmbrcăm pentru că altfel vom răci (îi explicăm consecinţa), apoi îi spunem: când eşti gata să ieşim îmi spui sau îmi faci un semn sau pur şi simplu îi lăsaţi un timp  (de cele mai multe ori două sau trei minute sunt suficiente)  apoi reveniţi în proximitatea lui. În majoritatea cazurilor copilul va fi de acord să se îmbrace. De ce? Ei bine pentru că simte că are puterea de a decide şi de control asupra lucrurilor pe care şi le doreşte.

Urmăriţi comportamentele copiilor şi observaţi nevoile din spate sau logica lor. Câteodată poate fi obositor însă identificarea corectă va conduce soluţionare si indirect la o economie de resurse. În loc să vă certaţi cu copilul, creaţi o punte, un dialog care pe lângă rezolvarea situaţiei în care vă aflaţi va întări legătura dintre voi şi copil.

Cu dragoste de viaţă,

Dr. Psihoterapeut Roxana Grigoraş

0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *